Jurnaliștii, activiștii civici, au început a vorbi despre Plahotniuc, de acțiunile sale, de influența pe care o avea, de cât de periculos este și poate deveni acest individ pentru o întreagă țară, încă din 2010. Cel puțin eu atunci am făcut-o pentru prima dată.

Cu toate acestea, au trebuit să treacă 16 ani din 2010, de când Plahotniuc a pus mâna pe sistemul bancar și alți 11 de la momentul în care sute de mii de oameni, ieșiți în stradă, îl cereau la pușcărie, după ce tocmai jefuise și Banca Națională. A fost nevoie chiar de 7 ani de la fuga sa din Moldova, din iunie 2019, pentru a veni și o sentință de condamnare. Insist asupra acestor aspecte pentru a înțelege mai bine ce stat a fost Republica Moldova în toată această perioadă. Și cum un individ care ajunsese să fie mai presus de orice, de lege, de președinte, de prim-ministru, care a uzurpat efectiv puterea în stat, a fost tolerat de către instituții mai bine de un deceniu.

Din cauza lui Plahotniuc și a sistemului pe care el l-a creat, Moldova a pierdut cel puțin un deceniu. Ani în care puteam să ajungem foarte departe. Să fim astăzi mult mai liniștiți, la adăpostul statutului de țară membră a Uniunii Europene.

Suntem însă acolo unde suntem. Și condamnarea lui Plahotniuc, una extrem de importantă, ar trebui să reprezinte un punct zero pentru țara noastră, unul de la care să ne reapucăm să reclădim instituții cu adevărat funcționale, care să nu permită niciodată reaparația unor fenomene precum cele cu care ne-am confruntat noi până recent. Și a căror repercusiuni încă le resimțim.

Pentru că Plahotniuc transformase efectiv Moldova într-o structură mafiotă, care funcționa mai degrabă precum Camorra sau Ndragheta, decât precum un stat în adevăratul sens al cuvântului.

Dar în orice sistem mafioat, Il Capo, liderul, este unul singur. Iar mafia, de fapt, cuprinde sute, mii de alți membri. Iar în cazul nostru, în care efectiv statul fusese transformat într-o mafie, probabil chiar mai mulți. De la funcționari, miniștri, deputați, premieri, președinți de Parlamente, până la procurori, judecători și șefi ai acestor instituții.

Dintre care, practic nimeni nu a fost pedepsit până acum. Da, îl avem condamnat pe Șor, care este însă la Moscova și ne face în continuare enorm de mult rău acolo. Mai sunt câțiva pioni neînsemnați condamnați, alții cu dosare penale, dar în rest aproape nimic.

Pentru că nu putea niciodată Plahotniuc să ajungă să posede o țară dacă procurorii și judecătorii își făceau treaba. Iar șefii acestor instituții de justiție nu doar că nu și-au făcut-o, ci au fost părtași, membri ai mafiei lui Plahotniuc. Niciunul nu a fost tras la răspundere. Niciunul nu este purtat nici măcar prin instanțe.

Amintesc despre toate aceste lucruri, insist în legătură cu ele, nu neapărat pentru că mai sper că toți părtașii lui Plahotniuc sau măcar o bună parte din ei vor fi pedepsiți. O fac, în primul rând, pentru ca să nu uităm.

Să ne amintim în ce țară, în ce condiții am trăit. Să înțelegem unde suntem, acum, după această condamnare. Departe, desigur, de normalitate, dar măcar în căutarea ei, pe un drum corect. Unul pe care nu trebuie să-l abandonăm, de la care nu avem dreptul să deviem. Deoarece că am depus atât de multe eforturi să ajungem măcar aici.

Sunt convins că împreună cu mulți dintre cei care mă ascultă acum, scandam împreună, acum un deceniu „Plahotniuc, nu uita, pușcăria-i țara ta”. Și iată că ceea ce părea atunci imposibil s-a realizat.

Nu mă bucur că Plahotniuc a ajuns la pușcărie. Nu-i doresc nimănui să fie acolo. Mă bucur însă pentru țară. Pentru că s-a făcut un pic de dreptate. Și că de aici putem privi cu mai mult curaj, trăi cu speranțe mai întemeiate că țara noastră poate într-un final deveni una cu adevărat dreaptă.