În iulie 1949, zeci de mii de oameni din Basarabia au fost smulși din casele lor și trimiși în cele mai izolate colțuri din Siberia
În iulie 1949, zeci de mii de oameni din Basarabia au fost smulși din casele lor și trimiși în cele mai izolate colțuri ale Uniunii Sovietice. Printre victimele regimului stalinist au fost și părinții Ludmilei Papuc, deportați în regiunea Kurgan. Astăzi, ea își amintește durerea din copilărie – foamete, sete, suferință și moarte.
LUDMILA PAPUC, copilul celor deportați: "Au fost deportați părinții mei, în 1949. Este foarte greu să determinăm cauza, au fost gospodari, au avut și ceva averi, doar că erau recent căsătoriți și deocamdată volumul averii nu era atât de mare. Mama a fost deportată, bunica mea de pe tată, cu încă două surori și tatăl recent căsătorit."
O întreagă familie, ruptă de rădăcini. Mama, bunica, surorile și tatăl... Urcați în tren, fără speranță de întoarcere.
LUDMILA PAPUC, copilul celor deportați: "Mi-au povestit și mama, și tata că au mers în tren, în acele trenuri care acum deja de vreo trei ani sunt expuse în Piața Marii Adunări Naționale, în condiții enorm de complicate. Oamenii mureau, oamenii suportau căldura, era lipsă de apă, de hrană. Hrana era dozată și se dădea foarte rar, le dădeau pește sărat care provoca mai multe procese nedorite legate de metabolism și în permanență era setea de apă."
Ludmila s-a născut într-un fost grajd pentru vite - „ferma nr.2”. Toți deportații dormeau pe niște scânduri suprapuse, printre țipetele durerii și lipsurile crunte ale Siberiei. Un început de viață marcat de suferință și nedreptate.
LUDMILA PAPUC, copilul celor deportați: "Două săptămâni au parcurs, au fost deportați în regiunea Kurgan, ferma numărul doi. Acesta îmi este locul de naștere, vă dați seama să îți începi viața în ferma numărul doi? Când au ajuns după două săptămâni de chinuri, oamenii mureau."
În drum spre locul deportării, oamenii s-au pomenit în codiții inumane. Nu aveau mâncare, apă... Niciun pat unde să înnopteze.
LUDMILA PAPUC, copilul celor deportați: "Mureau copiii, mureau oamenii în vârstă, îi impuneau să îi arunce din vagon. La început i-au adus și i-au cazat din trenurile astea pentru vite, în cazul nostru într-o fermă, se numea ferma numărul doi. Niște paturi din câteva scânduri, așa, supra puse, supra etajate."
Ludmila Papuc este convinsă că noi trebuie să fim conștienți de toată teroarea prin care au trecut părinții și bunicii, iar lecția de istorie trebuie însușită pentru ca să nu o mai repetăm.
LUDMILA PAPUC, copilul celor deportați: "Este important să învățăm ceva din aceste experiențe. Trebuie să ne construim o societate în care asemenea crime să nu se mai poată produce, pentru că ele lasă un impact negativ nu doar asupra unei singure generații, dar mult mai mult."
Mărturia Ludmilei Papuc este una dintre miile de voci care păstrează vie memoria celor deportați. O istorie personală, dar care reflectă drama colectivă a unui întreg popor.
