Fiecare dosar este o mărturie scrisă a suferinței – deportări forțate, familii destrămate, destine frânte în lagărele din Siberia sau Kazahstan. În ele se regăsesc nu doar cifre, ci vieți, oameni reali, victime ale unui sistem care nu a făcut nicio diferență între vinovați și nevinovați. Dosarele expun poveștile a peste 100.000 de victime.

VALERIA BUSUIOC, reporter Jurnal TV: "Ne aflăm în unul dintre cele două depozite, în care se află 50 de mii de dosare pe represiunea politică sovietică. Cel mai vechi dosar este din 1920, iar cele mai recente - din 1986. Dosarele conțin informații despre persoana reținută, naționalitate, statul social, o biografie, dar și alte informații importante despre cetățeanul deportat."

În arhivele regimului sovietic, fiecare dosar este o mărturie despre suferința și rezistența oamenilor nevinovați. Istoria tragică a unei familii deportate în 1941 scoate la lumină nu doar durerea unei generații, ci și absurdul unui sistem care a continuat să pedepsească chiar și după moartea lui Stalin. Directorul Agenției Naționale a Arhivelor, Igor Cașu, explică cum, în ciuda dispariției dictatorului, umbra sa a continuat să decidă destine.

IGOR CAȘU, directorul Agenției Naționale a Arhivelor: "Am ales un dosar în miniatură care reprezintă tot acest proces, tot acest calvar prin care au trecut cei mai harnici și cei mai educați oameni ai acestui pământ. Mai exact, este vorba de un dosar a unei familii deportate în iunie 1941. Orice dosar se începe cu reținerea unui individ, de obicei capul familiei, după care urmează o istorie a membrilor familiei, urmează, iată aici avem un interogatoriu, cu alte cuvinte identitatea persoanei este realizată pe baza unei mărturii."

Chiar dacă după moartea lui Stalin, în 1953, o mare parte de oameni a revenit acasă. Dar nu toți. Această familie nu a fost eliberată imediat din așezările speciale. A venit la baștină abia în 1968.

IGOR CAȘU, directorul Agenției Naționale a Arhivelor: "Taică-său, capul familiei, decedează în 1942, este o istorie într-adevăr tragică, ei cer în 1956 să fie eliberați, și deși Stalin era mort este aici o frază interesantă care face trimitere la o frază de a lui Stalin. Este vorba de un document din 20 martie 1956 în care spune, „Uitați-vă am fost deportați în 1941 din RSS Moldovenească și vrem să fim eliberați dat fiind că noi copiii nu răspundem de acțiunile tatălui."

Istoricii deseori își pun întrebarea prin ce miracol a rămas neatinse aceste dosare.

IGOR CAȘU, directorul Agenției Naționale a Arhivelor: "Întrebarea este, de ce s-au păstrat aceste dosare, de ce nu le-au ars? Eu cred că ele s-au păstrat pentru că sunt o capcană pentru noi. Ei cred că noi vom cădea pradă acestei narațiuni, ca și cum ei într-adevăr au fost dușmani, culaci și într-adevăr și-a meritat pedeapsa. Cred ca asta cumva este raționamentul pentru care avem aceste dosare ale deportărilor. Ei au crezut că regimul lor va fi veșnic."

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, liniștea satelor din Basarabia a fost sfâșiată de roțile grele ale camioanelor sovietice. Peste 35.000 de oameni – femei, bărbați, copii și bătrâni – au fost smulși din casele lor, fără explicații, fără proces. „Politrucii” regimului îi vânau pe țăranii gospodari, pe preoți, învățători, considerați „dușmani de clasă”.

Urcați în vagoane pentru vite, oamenii au fost trimiși la mii de kilometri depărtare – în Siberia, Kazahstan sau regiunile înghețate ale Rusiei. Multe familii nu s-au mai întors niciodată. Copiii au crescut în exil, în orfelinate sau lagăre, departe de pământul strămoșesc. Cei care au supraviețuit s-au întors cu trupul frânt și cu sufletul ars de tăcere. Deportările din 1949 nu au fost doar un act de răzbunare politică. Ele au fost o încercare cinică de a zdrobi spiritul unui popor, de a-l reeduca prin frică, prin lipsă, prin umilință.