VERA CIOCAN, copilul celor deportați: "Eu sunt fiica lui Gheorghe Florea, cu mămica și tăticu au fost deportați și buneii noștri, au fost deportați și părinții mamei și a lui tăticu, noi am fost toți într-un vagon. Sora mea cea mai mare avea 2 ani și 9 luni, era cu mama în alt vagon, dar eu am rămas la bunica în brațe. Era înădușeală, nevoie mare, lume multă, aer nu era, vagoanele erau închise, vai de capul la oamenii ceea era. Mie mi s-a făcut foarte foarte rău, eu dădeam ochii peste cap, nu aveam aer să respir, dădeam ochii peste cap, eram sugar..."

Părinții, bunicii, întreaga familie fuseseră urcați în trenurile groazei de autoritățile sovietice, într-o noapte care le-a schimbat pentru totdeauna destinul. În acele vagoane sigilate, transformate în camere de tortură pe roți, oamenii erau aproape convinși că nu vor supraviețui...

VERA CIOCAN, copilul celor deportați: "Toți plângeau care și încotro, nu se înțelegea ce e în vagonul acela, după spusele deja a bunicilor. Nu ajungea că toți plângeau în hohote și eu acolo țipam... Toți care se uitau spuneau, nu, ea se duce... ea e gata, pe drum..."

Durerea și suferința celor deportați nu puteau fi măsurate. Lacrimi, strigăte, disperare – totul într-un vagon în care viața părea să se stingă. Oamenii au putut cumva să-i convingă pe gardienii regimului să facă măcar o gaură în ușă, ca să pătrundă aerul.

VERA CIOCAN, copilul celor deportați: "În timpul cât trenul mergea, aerul a intrat și oamenii parcă au început să învie, parcă le dădea cineva ceva. Bunica spunea că nu mă putea ține în brațe, a zis că în biserică nu erau așa multe icoanele sărutate, cum erai tu. A spus că doar Dumnezeu ne-a trimis acest prunc, ca să ne salveze nouă viața și cu chiu cu vai am ajuns noi cum am ajuns în Tiumeni."

În regiunea Tiumen au trecut prin geruri cumplite. Fără adăpost, au dormit pe fân, în pădure. Dar rezistența deportaților, solidaritatea și credința le-au fost sprijin.

VERA CIOCAN, copilul celor deportați: "S-au dus în pădure și au adus fân cosit, l-au așternut jos la pământ și noi așa am dormit. Nu am idee cum am rezistat în acele friguri iarna, într-adevăr a fost Dumnezeu și ne-a dat răbdare și am trecut prin așa greutăți. Acolo am trăit noi aproape 10 ani de zile. Toți moldovenii erau acolo gospodari, și-au făcut gospodărie."

La început a fost cel mai complicat. Cei deportați nu aveau nici casă, nici masă.

VERA CIOCAN, copilul celor deportați: "A fost foarte foarte greu, ne ajutam unii pe alții, deportații nu se lăsau la nevoie, ei erau tot în așa hal ca toți. Eram la marginea pădurii, era smorodină, pomușoare și noi mai mult mâncam pomușoare din pădure."

La întoarcerea acasă, viața nu a fost mai ușoară. Mama Verei, însărcinată în șapte luni, a fost copleșită de durere.

VERA CIOCAN, copilul celor deportați: "Mama când ne-am întors era de 7 luni gravidă.Când am intrat înapoi în ogradă, mama buh la pământ, nu am înțeles ce s-a întâmplat, da noi știam că era gravidă, eu cu sora mea am încercat să o ridicăm, da ea cum pupa pământul, că a intrat acasă."

Povestea Verei Ciocan este o mărturie vie despre suferința și curajul celor deportați, dar și despre puterea de a spera, de a iubi și de a renaște în ciuda tuturor încercărilor. Femeia spune că o lecție importantă pe care a însușit-o este că ajunși acolo, oamenii s-au ajutat foarte mult între ei, iar toți împreună au supraviețuit datorită rugăciunilor.