Ilașcu, un mare luptător pentru reîntregirea neamului românesc, a fost reținut în iunie 1992, alături de alți trei camarazi ai săi, de către GRU, serviciul secret al armatei ruse, foarte activ în timpul războiului de pe Nistru. Ilașcu, care se remarcase anterior în calitate de lider al filialei Tiraspol a Frontului Popular, a fost și unul dintre cei mai bravi luptători în acel război ruso-moldovenesc, provocând numeroase pierderi armatei a 14-a ruse și a mercenarilor care luptau împotriva Republicii Moldova.

Regimul separatist, dirijat completamente de Moscova, l-a condamnat la moarte pe acesta în cadrul unui proces catalogat de comunitatea internațională drept o mascaradă judiciară. Ilașcu și camarazii săi au fost aduși la acel pseudo-proces într-o cușcă de fier. Iar în timp ce i se citea așa-zisa sentință, flutura un drapel românesc și recita „Trăiască, trăiască și-nflorească, Moldova, Ardealul și Țara Românească”.

Apoi, de mai multe ori, i s-au organizat execuții cu gloanțe oarbe. Era scos pe un teren din preajma pușcăriei, legat la ochi, iar plutonul de execuție trăgea în el. Au fost tentiative inumane ale rușilor barbari de a-i frânge spiritul. Fără însă nicio șansă de reușită.

Ilașcu a rămas mereu cu capul sus și a dat dovadă de demnitate și curaj extrem de rar întâlnite. Iar ca dovadă sunt și aceste imagini suprinse în cadrul unei vizite a lui Dumitru Diacov, președintele Parlamentului de la Chișinău de atunci, în pușcăria în care era închis chiar colegul său de Legislativ, Ilie Ilașcu.

Ilașcu spunea, dintr-o pușcărie unde stătea închis condamnat la moarte fiind, un adevăr pe care la Chișinău majoritatea oficialilor, din birourile luxoase de prin centrul capitalei, nu au avut curajul s-o spună până foarte recent. Iar unii nu o spun nici chiar acum. Și asta explică multe și de ce astăzi Transnistria încă există - doar pentru că, în continuare, din lipsă de viziune sau poate de curaj, Chișinăul permite în continuare existența enclavei rusești.

Ilie Ilașcu a fost eliberat abia în 2001, după 9 ani de detenție, în urmă unor presiuni uriașe venite din partea Consiliului Europei și Uniunii Europene. Iar în anul 2004, CEDO a condamnat Rusia și Republica Moldova, în egală măsură, pentru tratamentul inuman la care a fost supus.

Acum, când Ilașcu nu mai este, când spunem că avem drept obiectiv național aderarea la Uniunea Europeană, trebuie să ne uităm din nou peste Nistru. Să ne amintim de cuvintele pline de demnitate și curaj ale sale și să ne întrebăm ce facem cu această enclavă rusească și ce șanse avem să devenim membri UE fără rezolvarea acestei probleme. O problemă care poate fi rezolvată doar dacă vor exista suficientă viziune și curaj la Chișinău.

Iar pe Ilie Ilașcu să-l apreciem și să-l cinstim! Să redenumim o stradă din Chișinău în cinstea sa. De ce nu, deși cu mare întârziere, poate chiar bulevardul Moscova să fie redenumit în Ilie Ilașcu?

Pentru asta ne-ar trebui mult mai puțin curaj și demnitate decât a avut Ilașcu.